top of page

Nicolae Rațiu: Am moștenit de la tata mâinile, simțul umorului și simțul datoriei

Nov 7
16 min read

Updated: Nov 10

Nicolae Rațiu, octombrie 2026, Londra. Fotografie de Paul Buciuta
Nicolae Rațiu, octombrie 2026, Londra. Fotografie de Paul Buciuta

Am avut onoarea de a sta de vorbă, la Londra, cu Nicolae Rațiu, fiul marelui om politic Ion Rațiu și președintele Fundației Caritabile a Familiei Rațiu. Deși mi-a mărturisit că îi este greu să vorbească în limba română și că vorbește destul de puțin - pentru că tatăl său a conversat mai mult în românește cu fratele său mai mare, Indrei, însă nu și cu el, băiatul cel mic - a acceptat să facă acest exercițiu de întoarcere la limba română pentru Inimile vorbesc românește... Am transcris mai jos conversația noastră integrală și am selectat câteva fragmente video pe care le puteți urmări pe canalul de YouTube Inimile Vorbesc Românește, în linkul de la finalul materialului.


Mai multe informații despre Nicolae Rațiu, familia Rațiu și activitățile Fundației Caritabile a Familiei Rațiu puteți găsi aici:


Alice Năstase Buciuta: Ne aflăm la sediul Fundației Caritabile a Familiei Rațiu din Londra, alături de președintele fundației, domnul Nicolae Rațiu. Vă mulțumesc din toată inima că ați acceptat acest interviu pentru proiectul meu „Inimile vorbesc românește”. Vă mulțumesc din tot sufletul și pentru că sunteți alături de comunitatea românească, în atât de multe feluri și de atât de mult timp.

Aș vrea să străbatem câteva repere din istoria dumneavoastră extraordinară și să vă întreb ce anume păstrați din România, ce elemente românești au existat mereu în casa dumneavoastră, deși v-ați născut în Elveția, ați crescut în Marea Britanie, unde ați și studiat, ați studiat și în America și sunteți, practic, o personalitate internațională. Ce există totuși mereu românesc în casa dumneavoastră și în felul în care vă purtați cu familia, oriunde v-ați afla?

Nicolae Rațiu: Cred că trebuie să începem de la început. Tatăl meu, Ion Rațiu, era convins că se va întoarce în țară în 1946, dar a avut tuberculoză și, din această cauză, a fost trimis în Elveția, la o clinică din Davos. Intenția lui era să se întoarcă în țară, cum am spus, dar nu a putut. În plus, a primit și un mesaj de la Iuliu Maniu. În perspectiva alegerilor din 1947, Iuliu Maniu și ceilalți fruntași ai PNȚ știau că situația avea să fie rea și i-au spus tatălui meu că era mai bine să rămână în Occident.

Ne-am întors la Londra, iar tata a înființat, la început, o uniune a studenților români la Cambridge. Acolo erau și alții, inclusiv unchiul lui, Viorel Tilea, și Barbu Călinescu, fiul prim-ministrului Armand Călinescu, care fusese asasinat. Erau cu toții împreună la Cambridge.

Tata a primit o bursă la St John's College, din cadrul Universității Cambridge. Studiase deja Dreptul la Universitatea din Cluj și venise la Londra ca adjunct comercial la ambasadă, o funcție nu foarte importantă. Dar el își dorea să se întoarcă în țară, iar această dorință l-a însoțit toată viața, în cei 50 de ani de exil.

Casa noastră era plină de tablouri românești, de muzică românească, de tot felul de obiecte românești: farfurii de lut, ceramică. Și aveam mâncare românească, pregătită la început mai ales de fetele lui Viorel Tilea. Mama mea, care era englezoaică, a învățat să o gătească, dar tata spunea mereu că nu era la fel de bună ca mâncarea făcută de rudele lui.

Așa a fost în toate casele pe care le-am avut în copilărie și mai târziu, când am avut o casă în Elveția și, aproape în același timp, o casă în Savannah, Georgia, unde se afla biroul societății de transport maritim pe care o crease tata. Am lucrat și eu cu el în anii șaptezeci. Cum spuneam, toate casele noastre erau amenajate cu obiecte românești.


Alice Năstase Buciuta: Limba română când ați învățat-o?

Nicolae Rațiu: Eu nu am învățat limba română de mic. Tata a vorbit românește cu fratele meu, Indrei fiind mai mare. Cu mine însă, nu. Am făcut afaceri împreună cu tata, iar apoi m-am ocupat de altceva, de oil brokerage — nu știu cum se spune în românește. Până prin 1988 nu m-a interesat foarte mult toată această poveste, pentru că tata era concentrat în principal asupra românilor și asupra organizațiilor pe care le înființase: în 1965, ACARDA, Asociația Culturală a Românilor din Anglia, și apoi Uniunea Mondială a Românilor Liberi. Eu am început să mă implic mai mult în 1988. Înainte de asta îmi vedeam de afacerea mea.

După Revoluție, în 1990, am mers cu el în România. Am lăsat deoparte afacerea de oil brokerage. I-am spus partenerului meu: „La revedere, am ceva foarte important de făcut: trebuie să-l susțin pe tata la întoarcerea în țară”.

Și într-adevăr, el s-a întors în România cu trei obiective în minte. Primul era să fie ales în Parlament, pentru Turda sau Cluj. Al doilea, să înființeze un ziar independent, „Cotidianul”. Al treilea, să-i învețe pe români ce înseamnă democrația. De aici au devenit foarte cunoscute cuvintele lui: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge pentru ca voi să aveți dreptul să nu fiți de acord cu mine”. Spunea că, atunci când românii vor înțelege asta, țara va fi pe drumul către democrație.


"Cred că tata a fost singurul politician care avea simțul umorului"


Alice Năstase Buciuta: Primele două obiective le-a atins. A fost parlamentar în ultima perioadă a vieții sale și a luptat pentru România. Ați fondat împreună un ziar emblematic pentru presa românească, „Cotidianul”. Ați reușit aceste lucruri. Dar democrația cred că românii nu au învățat-o, nici măcar până în zilele noastre.

Nicolae Rațiu: Mulți români au învățat, dar și mulți nu au învățat. Aceasta este problema, aveți dreptate.


Alice Năstase Buciuta: Ce trăsături moșteniți de la tata? În ce vă recunoașteți că semănați cu el? Ce lucruri bune ați primit prin ADN, prin ereditate și prin modelul său excepțional?

Nicolae Rațiu: Mâinile le-am moștenit de la tata. Și simțul umorului, da! Cred că el a fost singurul politician care avea simțul umorului. Colegii lui nu înțelegeau asta: „Cum se poate să glumească? Nu este serios!”.

Am mai moștenit de la el simțul datoriei. Datoria de a face ceva bun pentru țară. În familia noastră putem urmări genealogia până în anul 1392. Și, în mod bizar, acest lucru se datorează legislației de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Strămoșul nostru, Thomas Ratz de Noșlac, a fost înnobilat. În acele vremuri, unui român i se permitea să trăiască între zidurile orașului doar dacă era înnobilat. Pentru austrieci și unguri nu era la fel. De aceea, în fiecare generație, membrii familiei noastre trebuiau să meargă la Curte și să prezinte perioadic dovada înnobilării. Din această cauză avem aceste înregistrări genealogice foarte folositoare.


Alice Năstase Buciuta: Și foarte impresionante! Am văzut pe site-ul fundației arborele genealogic, cu sute de nume și ramificații. Extraordinar, este minunat! Și dumneavoastră ați fost înnobilat de societatea britanică în care trăim. Ați primit, cred că în 2015, distincția MBE?

Nicolae Rațiu: Da, Member of the British Empire.


Alice Năstase Buciuta: Un imperiu care s-a destrămat...

Nicolae Rațiu: În același an am primit și premiul „Nihil Sine Deo”, de la Regele Mihai. Este ceva de care sunt mândru.

Revenind, ca să fiu mai concret în privința acestei datorii față de țară, fratele meu și cu mine am mers mai departe cu fundația noastră, Fundația Rațiu, pentru a continua moștenirea tatălui nostru, valorile pe care le-a reprezentat și exemplul pe care l-a oferit. El ne-a arătat cum să fim corecți și mândri de țara noastră. Se înfuria când cineva critica țara. Spunea: „Nu! Fii mândru de țara ta! Nu te limita să critici, fă ceva bun!”.


Alice Năstase Buciuta: Ați moștenit toate aceste lucruri de la tata, dar cu siguranță o bună parte din munca dumneavoastră este influențată și de mama. Mama dumneavoastră a fost foarte implicată în filantropie, în activități caritabile, în ajutorarea oamenilor, iar fundația are și această componentă. Aș vrea să-mi spuneți ce ați învățat, dumneavoastră și fratele dumneavoastră, de la mama și ce moșteniți mai important de la ea.

Nicolae Rațiu: Mama provenea dintr-o familie foarte cunoscută în Marea Britanie, Pilkington, un mare producător de sticlă: sticlă pentru case și sticlă pentru mașini ca Mercedes și BMW. Familia nu mai este implicată în afacere, care a fost vândută acum 30 de ani. Era însă o familie cu o puternică conștiință civică.

Mama nu lucra propriu-zis în fabrică, dar organiza tot felul de cluburi sportive pentru muncitori, ca aceștia să se simtă parte a unei echipe. Nu conta doar șeful, ci și muncitorul. Mama a studiat științele sociale la London School of Economics. Din cauza războiului, instituția a fost mutată la Cambridge și acolo l-a cunoscut pe tata.


Alice Năstase Buciuta: Ce poveste frumoasă!

Nicolae Rațiu: Da. Acolo, pe perete, este fotografia de la nunta lor.

În imagine, doi invitați ai Galei Comunității Inimile Vorbesc Românește, admirând fotografia de la nuntă a lui Ion Rațiu și Elisabeth Pilkington Rațiu. Fotografie de Paul Buciuta
În imagine, doi invitați ai Galei Comunității Inimile Vorbesc Românește, admirând fotografia de la nuntă a lui Ion Rațiu și Elisabeth Pilkington Rațiu. Fotografie de Paul Buciuta


În familia noastră, mulți au fost avocați, ambasadori, profesori și preoți. Dar noi nu am avut terenuri. Situația românilor din Ardeal nu era aceeași cu a românilor din Moldova sau Valahia. În Ardeal, cei care dețineau pământurile erau ungurii, iar românii lucrau. Tata a mers la școală, a avut parte de educație. La Turda învățau împreună germani, unguri și români și învățau toate cele trei limbi.

A existat și o fundație numită Eforie, la Turda, fondată de protopopul Basiliu Rațiu, în 1867. Aceasta oferea burse românilor ca să meargă la Viena și să învețe limba germană, care era foarte importantă pentru afaceri.


„Presa este a patra putere în stat. Jurnaliștii trebuie să fie solidari”


Alice Năstase Buciuta: Și dumneavoastră acordați burse...

Nicolae Rațiu: Da, chiar din această tradiție s-a născut și programul nostru de burse, început în anii 1995–1996, pentru studenții români care veneau aici, la Londra. La început, aproape toate bursele erau destinate muzicienilor. Muzicienii nu aveau neapărat nevoie să vorbească englezește: vorbeau prin muzică! Așa a fost la început, apoi programul s-a dezvoltat. Până în anul 2020 am acordat peste 2.500 de burse.

După Brexit, am continuat să acordăm burse, tot mai multe și în România. Fundația este implicată și în alte domenii, în special în sprijinirea jurnaliștilor. Facem asta de peste zece ani. Din 2015, acordăm Premiul Ion Rațiu pentru Jurnalism, dedicat jurnalismului de investigație. Primul laureat a fost Cătălin Tolontan. Printre cei care au primit ulterior premiul se numără Ovidiu Vanghele, Emilia Șercan, Paul Radu și Victor Ilie.

Avem și un program de mentorat pentru tinerii jurnaliști. Suntem foarte mândri că mulți dintre ei câștigă premii, inclusiv la concursul Superscrieri. În fiecare an avem fie nominalizați, fie câștigători dintre cei pe care i-am mentorat.

Pentru noi, jurnalismul este a patra putere în stat. Există puterea judecătorească, cea executivă și cea legislativă - Parlamentul. Iar a patra putere este presa. În România, ca și în alte țări, inclusiv în SUA, se vede că primele trei puteri nu funcționează întotdeauna eficient. Iar singurele organizații care pot cere socoteală guvernului sunt jurnaliștii. Celelalte puteri, inclusiv justiția, nu își fac treaba, așa cum vedem în România. Pentru mine este o rușine. Sistemul judiciar din România este rușinos. Țara nu s-a dezvoltat deloc în această privință. Este ca pe vremea comunismului. Aceleași persoane, probabil... Deși nu, oamenii s-au schimbat, dar au aceeași mentalitate.


Alice Năstase Buciuta:  Sigur nu sunt aceiași, pentru că ies la pensie foarte devreme, la 40 și ceva de ani, și apoi primesc pensii foarte mari. Dar mentalitatea este aceeași. Într-adevăr, jurnalismul este ultima forță pe care ne bazăm, dar jurnaliștii o duc foarte greu în zilele noastre. Unii, cei care fac jurnalism de teren, mor în războaie încercând să transmită din Ucraina, din Palestina, din Venezuela. Jurnaliștii sunt sub asediu, iar ceilalți sunt sub asediul știrilor false, al dezinformării și al boților care atacă și răspândesc informații false. Este tot mai greu să faci jurnalism în zilele noastre. Cum îi puteți ajuta pe jurnaliști să reziste și din acest punct de vedere?

Nicolae Rațiu: Acum câțiva ani, eu și jurnalistul John Lloyd, fost corespondent extern la Financial Times și cofondator al Institutului Reuters pentru Studiul Jurnalismului de la Universitatea Oxford, ne-am propus să facem cât mai mult pentru sprijinirea jurnaliștilor. Avem deja Premiul Ion Rațiu pentru Jurnalism, programul de mentorat și un masterclass de jurnalism pe care îl coordonează John Lloyd.

Am discutat, într-o sală plină de jurnaliști, despre cât de necesar este ca ei să se organizeze. Trebuie să se apere unii pe alții, să fie solidari, în loc să se privească doar drept concurenți, să fie conștienți că au probleme comune și că sunt cu toții în pericol.

Între timp, au înființat o asociație profesională, Alianța „A Patra Putere” (The Fourth Estate). Emilia Șercan și Ovidiu Vanghele se numără printre fondatori. Au reușit să obțină și finanțare printr-un program susținut de Elveția, pentru a-i putea sprijini pe jurnaliști atunci când au probleme, inclusiv prin asistență juridică.

Ei recunosc că ideea acestei asociații s-a născut la noi, la Turda. M-au invitat la lansare, dar eram plecat din țară și nu am putut ajunge. Le-am trimis însă un mesaj video, ca să îi încurajez să continue lupta. Pentru că este foarte important.

Uitați-vă mai ales la ce se întâmplă astăzi în America. Jurnaliștii sunt singurii care încearcă și au puterea să critice și să expună prostiile care se întâmplă. Iar prostia este periculoasă.


Alice Năstase Buciuta: De aceea trebuie să susținem cu orice preț libertatea presei.

Nicolae Rațiu: Tata a început, la mijlocul anilor 1950, să publice Free Romanian Press, un buletin de știri care, într-o anumită perioadă, apărea la două săptămâni. Era destinat informării publicului occidental despre situația din România și a fost publicat, de-a lungul timpului, în mai multe formule editoriale și lingvistice.

Când eram copii, mergeam sâmbăta dimineața și ajutam la multiplicarea lui. La un moment dat, erau expediate prin poștă aproximativ 3.000 de exemplare la fiecare două săptămâni. Tata îl trimitea peste tot, inclusiv la ambasade și consulate, tuturor celor pe care îi cunoștea. Când întâlnea pe cineva nou, îi lua adresa, o trecea în lista de corespondență și îi trimitea publicația. Era distribuită gratuit, iar tata susținea financiar întreaga activitate.

Mai târziu a apărut Românul Liber, publicația Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, o revistă lunară, în română și engleză, care avea și ediții ample, de aproximativ 60 de pagini, inclusiv pagini color.


Alice Năstase Buciuta: Cum a fost cu „Cotidianul”, ziarul la a cărui creare ați participat și dumneavoastră?

Nicolae Rațiu: Foarte, foarte greu, mai ales la început. Prima noastră sarcină a fost să aducem cât mai repede în țară o tipografie. Am reușit, dar părea aproape imposibil să găsim un loc unde să o instalăm în București. Toate clădirile mari erau proprietatea statului, iar oamenii nu aveau proprietăți mari.

Am identificat posibilitatea de a instala tipografia în subsolul Teatrului Național. Ministrul Culturii era atunci Andrei Pleșu, un disident, de aceea el a fost deschis acestei idei. Secretar de stat era, însă, în continuare Ladislau Hegheduș, un apropiat al lui Ceaușescu, care fusese secretar de stat la Consiliul Culturii și Educației Socialiste și rămăsese activ după Revoluție în structura Ministerului Culturii, condus de Andrei Pleșu. Directorul Teatrului Național, Andrei Șerban, a fost de acord și am instalat totul în subsolul teatrului.

Pe 10 martie 1990 am reușit să scoatem o primă pagină de pe rotativă. Specialistul în tipografie a venit cu acea pagină: era o pagină din „The Bristol Morning News”, aflată pe placa tipografică de aluminiu.

Dar a doua zi, pe 11 martie 1990, am fost informat că venise cineva oficial de la guvern, la teatru, și închisese totul. Hegheduș trimisese pe cineva...


Alice Năstase Buciuta: Deci a funcționat doar o zi?

Nicolae Rațiu: De fapt, nu a funcționat deloc. Nu am obținut decât acea primă pagină din „The Bristol Morning News”, apoi totul a fost închis. Ca să se asigure că nu mai putea funcționa nimic, au oprit și apa, de care rotativa avea nevoie. Era evident de ce au făcut asta: tipografia putea produce 100.000 de exemplare zilnic și nu doreau așa ceva înainte de alegeri. Am fost blocați.

Am organizat tipărirea a trei ediții ale ziarului la Sofia, în Bulgaria. Le primeam la frontieră, declarându-le drept materiale publicitare. Primele două transporturi au ajuns, dar la al treilea camion sigiliul a fost distrus. Când a ajuns la graniță, sigiliul era deschis și camionul a fost oprit. Acela a fost ultimul transport pe care l-am putut organiza astfel.

Apoi a durat un an până am reușit să mutăm tipografia într-o clădire de pe Calea Plevnei. Un an. După aceea, am continuat cu ziarul până în 2004.

O mare problemă a fost că nu exista publicitate. Singurul client care cumpăra spațiu publicitar era guvernul, prin societățile de stat. Nimic nu fusese încă privatizat, iar micile afaceri care începeau să apară nu aveau bugete de publicitate. În aceste condiții, ziarul care reușea să se susțină era „Evenimentul zilei”, cu un tiraj enorm, de un milion de exemplare. Noi nu aveam asemenea tiraj, în schimb, noi am făcut din „Cotidianul” un ziar de o calitate excepțională, un fel de universitate pentru jurnaliști. Era important să lucrezi pentru Rațiu și pentru un ziar independent, nu unul făcut precum „Adevărul” sau „România Liberă”.

Am adus multe noutăți. Am fost printre primii care au publicat pagini color și am adus o rotativă pentru tipărirea lor. Ne interesa foarte mult caricatura politică și publicam caricaturi foarte bune. Din păcate, această tradiție nu a continuat, deși în presa din Franța și Anglia caricatura politică este un domeniu foarte interesant.


Alice Năstase Buciuta: Da, și în zilele noastre marile cotidiene politice au rubrica de caricatură.

Nicolae Rațiu: Tata avea și el acest interes. În 1958 organizase „The Great Challenge” („Marea provocare”), o mare expoziție internațională de caricatură politică, împreună cu jurnalistul cehoslovac Josef Josten. La acea vreme, cei doi erau președintele și, respectiv, secretarul general al Federației Internaționale a Ziariștilor Liberi.

Expoziția a fost o provocare la adresa ministrului de externe al Ungariei de atunci, în contextul de după înăbușirea Revoluției Ungare din 1956. El declarase că era acceptabil să fii ironic și critic față de politicieni, dar că nu era permis să faci glume despre socialism. Tata și prietenul lui, Josef Josten, au contactat caricaturiști din întreaga lume și le-au cerut să trimită desene care să critice ipocrizia, politicienii și absurditățile regimului socialist. Expoziția a avut mare succes.

În 1998 am reluat expoziția sub același nume, la 50 de ani de la Declarația Universală a Drepturilor Omului. I-am întrebat pe caricaturiști: „Care este cel mai mare pericol pentru libertatea presei?”. Răspunsurile au fost interesante. Unii au indicat fundamentalismul sau dictaturile; mulți l-au declarat pe Rupert Murdoch, proprietarul Fox News, cel mai mare pericol. (râde)

Expoziția a fost prezentată la București, la Teatrul Național, dar și în Portugalia, Franța și Scoția. O selecție de caricaturi din cele două expoziții se află acum la Turda, pe pereții cafenelei de la Casa Rațiu, La Papion. Este cea mai frumoasă și mai interesantă cafenea, nu doar din Turda, din toată Transilvania.


Alice Năstase Buciuta: Deci și tatăl dumneavoastră desena? Chiar voiam să vă întreb despre harurile artistice din familie, pentru că avem aici, în jurul nostru, tablourile atât de frumoase ale fiului dumneavoastră, Daniel. Cine mai are talent artistic în familia dumneavoastră? Ion Rațiu iubea caricatura...

Nicolae Rațiu: El nu făcea caricaturi, dar le aprecia foarte mult. Daniel este foarte talentat atât la pictură, cât și la muzică. Sora soției mele a fost o pianistă foarte cunoscută în America. Daniel a studiat muzica: pian, vioară, saxofon și canto. Al doilea fiu al meu, Thomas, este talentat la sport, iar eu am fost, la rândul meu, bun la sport.


Imagine din timpul interviului cu domnul Nicolae Rațiu, la sediul Fundației Familiei Rațiu din Londra. Pe pereți, tablouri realizate de Daniel Rațiu
Imagine din timpul interviului cu domnul Nicolae Rațiu, la sediul Fundației Familiei Rațiu din Londra. Pe pereți, tablouri realizate de Daniel Rațiu



Alice Năstase Buciuta: Iar soția dumneavoastră, Alexandra, am înțeles că este creatoare de bijuterii?

Nicolae Rațiu: Da, s-a ocupat și de asta. Acum se concentrează mai mult pe modă și design vestimentar, dar în special pe marketingul din domeniul modei.


Alice Năstase Buciuta: Soția dumneavoastră este de origine ucraineană. Vorbeam mai devreme despre jurnaliști și despre pericolele la care sunt expuși cei care transmit din război. Probabil că situația din Ucraina vă afectează foarte mai mult.

Nicolae Rațiu: Absolut. Ne afectează foarte mult. La începutul războiului, în 2020, vorbeam despre asta în fiecare zi. Acum am înțeles că este prea mult și că nu ne putem gândi tot timpul numai la asta. Dar este foarte greu, pentru că ea are foarte mulți prieteni acolo.

Ea a studiat jurnalismul la Universitatea din Moscova și are și un doctorat. Scrie foarte, foarte bine. Nu mai practică neapărat asta, dar ar putea; se pricepe la foarte multe lucruri. De exemplu, ea s-a ocupat de restaurarea acestei clădiri a fundației din Londra. A organizat totul: restaurarea, parchetul, ornamentele. Când am intrat aici, clădirea era un dezastru. Exista un tavan fals, iar când am început să lucrăm am descoperit elementele ascunse de acesta. A fost o lucrare foarte mare.


Alice Năstase Buciuta: La începutul dialogului, spuneam că v-ați născut în Elveția și ați trăit în mai multe părți ale lumii... Câte limbi străine vorbiți?

Nicolae Rațiu: Românește nu vorbesc prea bine. Vorbesc germană, franceză și engleză. Îmi pare rău că cel mai puțin bine vorbesc românește, pentru că a fost ultima limbă pe care am învățat-o.


Alice Năstase Buciuta: Vă invităm cu drag la cursuri de limba română, aici, la Londra. Eu sunt nu doar jurnalistă, ci și profesoară de limba română. Dar, de fapt, v-am întrebat câte limbi vorbiți pentru că acum, la final, aș vrea să vă întreb, pentru că proiectul meu se numește „Inimile vorbesc românește", în ce limbă păstrați limbajul iubirii, al prieteniei, al generozității? Puteți să atribuiți o limbă tuturor acestor lucruri valoroase?

Nicolae Rațiu: Nu cred. Trebuie să profităm de toate limbile pe care le cunoaștem. Este important ca oamenii să învețe limbi străine, pentru că așa poți înțelege și te poți apropia mai ușor de diferite naționalități și de felul lor de a fi. Caracterul este reflectat în limba pe care o vorbești și invers.

Limba germană este foarte organizată și are reguli clare. Așa sunt și oamenii. Italienii sunt în toate direcțiile și nu încetează să vorbească, ba chiar vorbesc toți în același timp.

Alice Năstase Buciuta: Și românii?

Nicolae Rațiu: Și românii la fel! (râde)


„Mi-aș dori să văd această unire a românilor”


Alice Năstase Buciuta: Aici, chiar la sediul dumneavoastră, la Gala Comunității „Inimile vorbesc românește” pe care am avut-o zilele trecute, Excelența Sa Laura Popescu, doamna ambasadoare, a vorbit despre faptul că acele comunități din diaspora care sunt puternice și respectate au ajuns astfel pentru că membrii lor se respectă și se susțin reciproc, nu se dușmănesc și se bucură de reușitele celorlalți. Spunea că și noi, românii, ar trebui să fim mai uniți, mai solidari. Aș vrea să vă rog să transmiteți și dumneavoastră un îndemn comunității românești: cum am putea să fim mai apropiați, mai generoși unii cu alții? Ce am putea face ca să creștem ca o comunitate românească, oriunde am fi în lume?

Nicolae Rațiu: Mi se pare foarte dificil să dau un răspuns valoros. De exemplu, nici în anii optzeci, când eram numai vreo 2.000 de români aici, nu eram uniți. Cei mai mulți eram uniți împotriva comunismului, împotriva lui Ceaușescu și a ceea ce se întâmpla în țară, dar între noi existau multe probleme, competiție și concurență: cine este cel mai important, cine nu este important, cine vine din ce partid, cine era cu liberalii, cine cu PNȚ, cine cu social-democrații.

Știți probabil că am publicat jurnalele tatălui meu. Am început cu anul 1940 și am ajuns până în 1978, în cinci volume. Am scris de multe ori în introducerile acestor volume despre cât de îngrozitor este să vezi că românii nu se pot uni. Cei din Paris, din Franța, erau geloși pe cei din Londra, iar cei din New York nu puteau comunica pozitiv cu cei din Germania. Îmi pare rău să spun, dar se pare că există ceva în caracterul nostru.

Tocmai de aceea am fondat Centrul Cultural Român, în 1994. Pe atunci exista un atașat cultural la ambasadă, dar nu se interesa deloc de cultură; era o poziție exclusiv politică. Am format un grup de români și englezi, inclusiv persoane care adoptaseră copii din România. Eram cam jumătate români și jumătate englezi. Am constituit un comitet, din care făcea parte și preotul Silviu Pufulete, de la biserică. L-am invitat și pe atașatul cultural de la ambasadă. De ce nu?! Ideea era să unim oamenii și cred că am reușit.

Am făcut foarte multe prin acest centru cultural. Apoi a venit pandemia de COVID și, într-un fel, a ucis centrul nostru. Nu am putut organiza nimic timp de doi ani, doi ani și jumătate. După aceea am hotărât să nu mai continuăm în aceeași direcție. M-am concentrat asupra Fundației Rațiu, mai ales că situația Institutului Cultural Român se schimbase foarte mult. ICR devenise mult mai activ. Dorian Branea, de exemplu, a făcut foarte multe și a crescut eficiența institutului. Nu mai era aceeași nevoie de noi. Dar și noi organizaserăm aici multe evenimente: teatru, expoziții, lansări de carte... Însă nu am un răspuns pozitiv la întrebarea dumneavoastră. Mi-aș dori să văd această unire a românilor. Și tata și-a dorit-o, și eu mi-o doresc, și Laura Popescu își dorește același lucru.

Alice Năstase Buciuta: Vă mulțumesc din suflet pentru acest interviu. Și vă mulțumesc că sunteți alături de noi, cei din comunitatea românească, domnule Nicolae Rațiu.



 


 
 
 

Comments


  • YouTube
  • Facebook
  • Instagram
  • TikTok
  • X
  • LinkedIn

Despre mine

IMG-7874.jpg

Creatoarea proiectului Inimile vorbesc românește, Alice Năstase Buciuta, este jurnalistă și scriitoare de limbă română care locuiește la Londra din anul 2020.
Activitatea sa jurnalistică în Marea Britanie cuprinde poziția de președintă a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România-filiala Marea Britanie și pe aceea de realizatoare de emisiuni radiofonice pentru Romanian Radio London.
Alice Năstase Buciuta este și redactora-șefa a revistei Marea Dragoste/ www.revistatango.ro și redactora-șefă a editurii Cărțile Tango, realizatoarea emisiunii „Marea Dragoste” la Canal 33 România. Este autoare a numeroase cărți de succes precum Noi suntem zeițe, Dragostea e un bonsai, Splendida Banalitate, (Editura Cărțile Tango) a culegerii de povestiri Andiamo, semnate alături de Simona Catrina, a două volume scrise în parteneriat cu Aurora Liiceanu –Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire (Editura Nemira, 2007); Care pe care. Femei și bărbați (Editura Cărțile Tango, 2008), a volumului Simona, dedicat Simonei Catrina și scris împreună cu mama acesteia, scriitoarea și jurnalista Dara Codescu, a romanului epistolar Trei proaste, semnat tot alături de Dara Codescu.

 

Arhiva

Ramona Mitrică despre începuturile festivalului de film românesc #shorts
02:42
Învățăturile Oharei Donovetsky către cei cu inima plină de dor
01:40:44
Cornelia Solomon, despre educație și cultură spirituală
01:06:46
Sanda Beniamines și dulcele grai moldovean tradus în engleză
50:29
Mihaela Tatu și oglindirile noastre în cei din jur
59:32
Maria Morariu și povestea marilor conștientizări
01:10:03
Avram Iancu - Bibliotecarul care înoată împotriva curenților lumii
01:06:49
De ce a ales să rămână în România? #shorts
01:26

Inimile Vorbesc Românește

  • YouTube
  • Facebook
  • Instagram
  • TikTok
  • X
  • LinkedIn
DRP.jpg

•    Acest proiect a fost realizat cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni: www.dprp.gov.ro.
•    Conţinutul acestui proiect nu reprezintă poziţia oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.

Website designed by Chrominance SRL © 2023-2026

bottom of page