Mircea Cărtărescu: Râsul mie mi se pare cea mai luminoasă și mai frumoasă parte a omului

Cărțile lui Mircea Cărtărescu, de proză, eseu, analiză sau poezie, au toate dimensiunile forței și ale grației, deopotrivă. Lumi întregi se construiesc din țesătura lor de personaje, istorie și vis, iar din aceste lumi nu lipsește niciodată umorul. L-am rugat pe Mircea Cărtărescu să vorbească despre această prezență permanentă în scrisul său, umorul, și să ne dezvăluie taina acestui zâmbet tainic ( sau al hohotului nebun) ascuns în faldurile oricărei profunzimi sau scos la suprafață cu intenție.

Am transcris răspunsul marelui scriitor, însă puteți urmări conversația și în materialul video de mai jos.

"Mulțumesc,  Alice, pentru întrebarea asta, o așteptam și eu ca pe o contrabalansare naturală și așteptată a discuției noastre. Mie îmi place foarte mult să fiu un Everyman, un om de pe stradă, un om ca toți ceilalți. Și în asta intră și plăcerea mea de a râde.

Îmi place foarte mult să râd și cred că cel puțin soția mea e de acord, pentru că, în fiecare zi, acasă, fac numai pentru ea un spectacol foarte amuzant, cu glume, cu bancuri, chiar și cu dans și cântec. Vă dați seama ce iese, pentru că eu sunt cântăreț din acela care cântă în duș și doar acolo! Chiar astăzi am dat un mic recital în duș, când mă spălam pe cap...

Prietenii mei cei mai buni întotdeauna au fost cei care m-au făcut să râd cel mai mult. Și sunt câțiva oameni la care mă gândesc întotdeauna cu mare, mare drag și la unii cu mare jale pentru că nu mai sunt între noi. Poetul Ion Stratan, de pildă, care a fost un mare prieten al meu... Traian T Coșovei, de asemenea...

Râsul mie mi se pare cea mai luminoasă și mai frumoasă parte a omului. Eu nu prea am încredere în oamenii morocănoși, în oamenii întunecați, în oamenii care tac și le fac, cum se zice. Îmi plac oamenii deschiși, oamenii care râd, și am încercat și eu să îmi folosesc această latură ironică, satirică și, uneori, chiar simplu umoristică, în unele cărți ale mele. Una dintre cărțile mele e pur umoristică, deci nu are nimic altceva, nicio dorință mai înaltă decât să-i facă pe oamenii care o citesc să râdă din toată inima, din tot sufletul. Nu să râdă de alții. Să râdă de situații, să râdă așa cum râdem la o comedie foarte bună. Cartea asta se numește "Frumoasele străine" și îi spuneam ieri lui Alice că o consider și cea mai periculoasă cartea mea. De ce? Pentru că o prietenă de-a mea mi-a dat telefon la un moment dat după ce am publicat cartea. Mi-a dat telefon din altă țară unde locuia și, foarte întristat și printre lacrimi, mi-a spus că citise cartea stând întinsă pe pat și râsese așa de tare, încât a căzut din pat și și-a rupt piciorul. Deci iată că și o carte poate fi periculoasă! Bine că nu i s-a întâmplat ceva mai rău...

Poezia mea are și o latură umoristică și satirică, pentru că așa se scria în tinerețea mea poezie. Noi făceam parte dintr-un cenaclu -legendar astăzi-, se numea Cenaclul de luni și era condus de Nicolae Manolescu, iarăși un regretat profesor care nu mai e printre noi. Și noi acolo ne amuzam foarte tare făcând poezie. Făceam și poezie foarte serioasă și gravă, dar și poezie la care reacția era râsul, toți oamenii care asistau  - și veneau și 100 de oameni acolo în fiecare luni seara -  izbucneau din când în când în râs la poeziile lui Florin Iaru, la poeziile lui Stratan, la poeziile lui Mușina, uneori la poeziile mele... Deci era o atmosferă din aceasta foarte, foarte veselă, ca o șampanie, era o atmosferă șampanizată intelectual, ca să zic așa. Toată lumea se bucura și râdea.

Ion Stratan era un om cu un umor fără limite. Am să vă spun acum câteva dintre așa-zisele stratanisme, cum le spuneam noi...

La un moment dat, Nino Stratan vine la o întâlnire cu prietenii. Noi îl așteptăm în stație, el vine cu troleibuzul și coboară așa, livid la față și cu mâna pe inimă, și ne spune: Domnule, ce chestie, era să mor ca Eminescu în 89! Autobuzul era numărul 89...

Sau vine o dată și ne întreabă: Voi știți cine a fost solistul vocal de la Sex Pistols - trupa punk? Noi stăm să ne gândim, nu mai știm, iar el ne spune: Sextil Pușcariu.

Sau: Cine a introdus punk-ul în cultura română?! Și răspunde: Octav Pancu Iași.

Erau zeci și sute de astfel de exemple. Era o minte extraordinară. Noi am trăit într-o cultură a râsului, într-o cultură a veseliei foarte ok nu numai din punct de vedere al vieții tinerilor, ci și din punct de vedere intelectual și spiritual. Eu cred că râsul - există și o carte faimoasă, Râsul sfinților - însoțește fiecare activitate meditativă cu adevărat și arată o inteligență superioară."