Rev. John Barker: M-am îndrăgostit de România, de oamenii ei și de limba română

Având pe fundal chiar Turnul Londrei, după ce am vizitat biserica All Hallows by the Tower din inima Londrei, l-am rugat pe reverendul John Barker, un prieten apropiat al comunității românești din Marea Britanie, să răspundă la câteva întrebări pentru toți cei ale căror inimi vorbesc românește. Mereu deschis și amabil, marele prieten al comunității noastre a acceptat cu inima deschisă și, ca de fiecare dată, a dovedit că este un suflet plin de iubire și respect față de valorile, savorile și dorurile noastre, ale românilor. Iar acest lucru se datorează nu doar mariajului său exemplar cu o artistă româncă (muziciană și fashion designer) Ella Barker, dar și activității sale profesionale și diplomatice dedicate României.     

Alice Năstase Buciuta: Bună seara, părinte John Barker! Sunteți una dintre cele mai respectate personalități britanice în comunitatea românească din Marea Britanie, de aceea aș dori să vă întreb cum a început povestea dumneavoastră cu România?

John Barker: Ei bine, a început cu foarte mult timp în urmă, de fapt. Prima dată când am ajuns în România era acum aproape 30 de ani, pe vremea când nici măcar nu eram diplomat. Lucram încă drept consultant și am fost invitat să merg în România, în 1996, ca să ajut la privatizarea fermelor de păsări și de porci, precum și a fabricilor de nutrețuri combinate care produceau hrana pentru aceste ferme de stat.Însă de la prima mea vizită am simțit că România este o țară diferită de oricare alta pe care o cunoșteam. M-am simțit foarte bine aici. În acel an cred că am venit de vreo șase ori, de fiecare dată pentru una, două sau chiar trei săptămâni. Iar la finalul acelei perioade mi-am spus că, da, România este o țară în care mi-ar plăcea cu adevărat să petrec mult mai mult timp.Timp de vreo opt ani am fost când aici, când acolo, peste tot, iar apoi am devenit diplomat. Și, în 2004 am fost trimis oficial în România. Aveam mai multe opțiuni, dar eu am ales România. Probabil din cauza amintirii acelei prime experiențe frumoase din 1996. Când am revenit apoi, am stat acolo, mai întâi, o jumătate de an, iar după aceea am mai mers pentru încă patru ani legați. Deci aceea a fost o perioadă în care am locuit permanent în România. Am avut timp să cunosc oamenii și locurile, să mă îndrăgostesc de această țară și... să mă îndrăgostesc și de soția mea, Ella, pe care am întâlnit-o în România.

Alice Năstase Buciuta: Ce v-a plăcut, totuși, cel mai mult în România? În afară de Ella?

John Barker: În afară de Ella, tot restul devine secundar! (râde) Dar îmi place foarte mult peisajul, natura. Nu pot spune că iubesc străzile din București, cu traficul, zgomotul și poluarea lor, sau metroul atât de aglomerat, dar există totuși ceva în acest loc care nu poate să nu-ți placă. Îmi place mâncarea, îmi place berea - Timișoreana! - și apa minerală Borsec. Oamenii sunt foarte calzi. Cred că e vorba de sângele latin pe care îl aveți, moștenit din istorie. Îmi place, desigur, și cultura. În acea perioadă, pe lângă activitatea mea diplomatică, mă ocupam și de slujbele religioase în limba engleză la Biserica Anglicană din București. Asta mi-a oferit șansa să colaborez îndeaproape cu Biserica Ortodoxă Română și cu toate celelalte biserici reprezentate în București: Biserica Armeană, cea Maghiară, cea Germană, Biserica Catolică Italiană… Aveam o relație bună cu toate. Noi o numeam „comunitatea interconfesională” și era minunat să ne împărtășim unii altora diferențele, dar și asemănările dintre noi.

Alice Năstase Buciuta: Ați învățat în România ceva nou și interesant? În afară de activitatea profesională, poate în timpul liber ați învățat să gătiți vreo mâncare specială?

John Barker: Mâncare? (zâmbește) Am învățat mai degrabă să mănânc mâncărurile românești! De fapt, în bucătăria noastră avem un sistem bine pus la punct - pentru că Ella cunoaște atât de bine bucătăria românească, ea este cea care gătește mâncărurile românești.Totuși, acum știu și eu să fac, de exemplu, cașcaval pane - și îmi iese chiar bine! Dar, de obicei, eu mă ocup de rețetele englezești. Îmi place mult să gătesc folosind wok-ul, așa că orice rețetă mai complicată, cum ar fi risotto-urile, îmi revin mie.

Alice Năstase Buciuta: Dar limba română? Cât de bine ați spune că o cunoașteți?

John Barker: Înțeleg și vorbesc un pic. Ca parte a responsabilităților mele în cadrul Delegației Comisiei Europene, trebuia să stăpânim trei limbi. Când m-am alăturat pentru prima dată, era nevoie doar de două — așa că aveam engleza și franceza. Apoi, ca să devin membru permanent al personalului, trebuia să adaug o a treia limbă.S-a întâmplat chiar în perioada în care o cunoscusem pe Ella și plănuiam să ne căsătorim, așa că am decis ca limba română să fie cea de-a treia limbă a mea. Asta însemna că puteam să vorbesc cu familia ei, iar când mergeam în vizită de Paști, în locurile de unde era ea, mă descurcam singur, inclusiv puteam să ies să fac cumpărături și alte treburi.Ba chiar am fost trimis la Primărie să plătesc taxele la sfârșit de an! Așa că pot să înțeleg româna și să o vorbesc, deși cu un accent foarte englezesc. Dar îmi place mult această limbă,  cred că și pentru că îi simt asemănările cu latina, pe care am studiat-o în școală.

Alice Năstase Buciuta: Ați fost preot într-o biserică din Harrow, o zonă în care trăiește o comunitate românească numeroasă. Dar acum ne aflăm altundeva, la biserica All Hallows by the Tower. Ne puteți spune câteva lucruri despre biserica în care ne aflăm acum și despre acest loc extraordinar? Avem aici un peisaj cu totul aparte.

John Barker: Să începem cu Harrow. Harrow este o parohie tipic englezească, așa cum sunt majoritatea bisericilor din Biserica Angliei: se află în zone rezidențiale, sau, dacă sunt în mediul rural, se concentrează pe oamenii care trăiesc în acea comunitate. Noi numim acea zonă parish, adică parohie, iar Harrow avea propria ei arie.Așa cum ați spus, de-a lungul anilor, zona a devenit foarte cosmopolită: acolo trăiau români, indieni, evrei și, bineînțeles, și câțiva britanici. Era, așadar, o comunitate foarte diversă. Într-o astfel de parohie, preotul se concentrează pe slujirea oamenilor din acea comunitate, indiferent dacă sunt englezi, indieni sau români.De exemplu, grădinița noastră parohială avea mulți copii români și mulți copii indieni, iar eu am încercat să fac biserica noastră cât mai deschisă pentru comunitatea românească. Organizam slujbe, concerte, diverse evenimente...

Apoi, acum un an, m-am mutat aici — și aceasta este o biserică foarte atipică pentru Anglia, pentru că se află în centrul Londrei. În trecut, zona era dens populată, plină de locuințe, fără clădiri de birouri sau hoteluri. Acum totul s-a schimbat complet: în spatele meu se află o clădire de birouri uriașă, iar dacă privim în partea aceea, vedem Turnul Londrei — dar nicio casă.Este, așadar, o situație cu totul neobișnuită, pentru că biserica a rămas aici, dar oamenii s-au mutat în alte zone, precum Harrow. Biserica aceasta există de 1.350 de ani și, pentru ca ea să rămână un loc viu, un loc în care oamenii să-L poată slăvi pe Dumnezeu, trebuie să ne concentrăm pe atragerea celor care nu locuiesc în parohie — să-i încurajăm să vină aici pentru închinare sau pentru evenimente culturale și sociale.Așa că acum misiunea noastră este să oferim un loc primitor, în primul rând pentru turiști, dar și pentru cei care doresc să folosească biserica pentru concerte sau activități culturale. Este o slujire complet diferită, dar extrem de interesantă, pentru că fiecare zi e altfel.

Alice Năstase Buciuta: Fiecare zi e diferită și în fiecare zi trebuie să vorbiți cu oameni diferiți. Vă place această diversitate? Nu este greu să gestionați atâtea relații?

John Barker: Îmi place foarte mult, poate și pentru că este exact ceea ce făceam și când eram diplomat. Am fost trimis în diverse capitale, iar pe lângă atribuțiile mele diplomatice, conduceam și biserici anglicane, așa că întâlneam mereu oameni noi, îi primeam cu căldură și încercam să găsesc activități care să fie interesante pentru cei care locuiau temporar într-o țară străină.Este același lucru și aici. Este minunat.

Alice Năstase Buciuta: Știu că aveți aici, la biserica All Hallows by the Tower, o aniversare importantă, ați spus că s-au împlinit1.350 de ani de existență a bisericii…

John Barker: Da, 1.350 de ani. Totul a început în anul 675. Atunci, o femeie - o călugăriță - care era stareță a unei mănăstiri din Barking (astăzi parte a Londrei, dar pe atunci era un sat la est de aici), a primit de la fratele ei, care era Arhiepiscopul de Canterbury, permisiunea de a întemeia o biserică chiar în acest loc.Prima biserică a fost ridicată în anul 675. De atunci, a existat mereu un loc de rugăciune aici. La început a fost construită din lemn, apoi din piatră, apoi din cărămidă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, biserica a fost bombardată și au rămas doar zidurile exterioare și turnul; acoperișul a fost distrus. A fost reconstruită ulterior, dar a continuat neîntrerupt să fie un loc de închinare.Așa că vrem să facem din acest an o adevărată sărbătoare a credinței, a acestei lungi istorii în care, indiferent de ce s-a întâmplat, oamenii au putut continua să-L slăvească pe Dumnezeu aici.

Alice Năstase Buciuta: Ați menționat că totul a început cu o femeie. Aș vrea să vă întreb despre posibilitatea ca femeile să facă parte din cler, aici, în Marea Britanie.

John Barker: În Biserica Angliei și în celelalte biserici anglicane, da. „Anglican” înseamnă biserică reformată, separată de Biserica Romano-Catolică. Cultul nostru este totuși foarte asemănător, dar, fiind reformați, eu, de exemplu, am voie să fiu căsătorit.Iar de aproximativ 30 de ani, femeile pot fi și ele protese. În biserica aceasta, de pildă, suntem doi preoți: colega mea, Nicole, este femeie și, de fapt, este superioara mea. Eu îi raportez ei. Iar episcopul meu este tot o femeie, Sarah Mullaly, Episcopul Londrei.Așadar, avem preoți bărbați și preotese, iar femeile pot ocupa orice funcție, inclusiv cea de episcop.

Alice Năstase Buciuta: În România, ideea aceasta pare încă puțin neobișnuită. Biserica noastră este mai conservatoare.

John Barker: Da, știu. Și tocmai de aceea, atunci când am condus slujbe și am reprezentat Biserica Anglicană în țări precum România sau Armenia - în Armenia, de exemplu, nici acolo nu există preotese - a trebuit să fiu extrem de atent și delicat în toate interacțiunile mele cu conducătorii bisericilor locale.Când mă întâlneam cu Catolicosul (Patriarhul) Armeniei sau cu Patriarhul Bisericii Române, eram mereu conștient de faptul că ei nu acceptă femei în cler. Așa că trebuia să găsim o cale prin care să ne respectăm diferențele, dar în același timp să recunoaștem că Îl slujim pe același Dumnezeu, care ne-a creat pe toți.

Alice Năstase Buciuta: Foarte frumos spus, iar asta faceți și dumneavoastră, și soția dumneavoastră. Aș vrea să revenim la Ella și să vă întreb ce calități românești vă plac cel mai mult la ea?

John Barker: Îmi place totul la Ella. Dar, dacă e să fac o comparație între ea, ca româncă, și o femeie tipic engleză, cred că diferența principală este deschiderea ei. Ella este foarte caldă, foarte primitoare, mereu dornică să-i ajute pe ceilalți, ceea ce, din păcate, nu e întotdeauna caracteristic englezilor.Ella este mereu pozitivă. Dacă apare o problemă - iar uneori are ea o problemă, alteori eu, alteori o avem amândoi - reacția noastră imediată este să lucrăm împreună ca să o rezolvăm. Și asta este o calitate pe care o prețuiesc enorm la ea.

Alice Năstase Buciuta: Ne puteți spune, în încheiere, câteva cuvinte în limba română?

John Barker: (zâmbește) M-ați luat pe nepregătite! De obicei îmi pregătesc ceva… Dar să încerc: Mulțumesc mult pentru oportunitatea de a vorbi cu dumneavoastră. A fost incredibil și pentru mine. Iubesc România, iubesc limba română și vreau să ajut cu tot ce pot România și pe români.

Alice Năstase Buciuta: Vă mulțumesc din inimă! Este o mare onoare și pentru noi să ne întâlnim cu o personalitate care iubește atât de mult România, limba română și comunitatea noastră românească.

John Barker: Mulțumesc mult!

INTERVIUL INTEGRAL poate fi urmărit aici: