Mircea Cărtărescu: Nu regret nicio clipă că am rămas în România. Eu scriu în românește, n-aș putea să scriu niciodată în altă limbă

Marea Britanie se pregătește pentru un șir de întâlniri speciale cu scriitorul Mircea Cărtărescu, prilejuite de apariția la prestigioasa editură Penguin Books a traducerii primului său volum din seria Orbitor.

Blinging, The Left Wing, romanul tălmăcit din română în engleză de Sean Cotter este cartea care îl va aduce pe Mircea Cărtărescu la Bristol pe 18 noiembrie 2025 și apoi pe 19 și 20 noiembrie 2025, la Londra.

În cadrul dialogului purtat cu marele scriitor la Târgul de Carte, Folk și Poezie din august, i-am adresat o întrebare al cărei răspuns îi face să tresară pe toți cei care trăiesc în diaspora. Ca într-o răsturnare a versului arghezian, "De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?', pentru românii plecați de acasă nedumeririle inversează punctele cardinale și întrebarea devine "De ce nu ați rămas în străinătate? De ce nu ați plecat?"

Alice Năstase Buciuta: Ce vă ține aici pe dumneavoastră, care ați putea locui oriunde în lume? Sunteți poate mai iubit în alte țări decât sunteți aici, iar cititorii dumneavoastră din străinătate sunt parcă mai vocali, acolo unde fac cluburi literare și stau cu orele la cozi să vă arate cât de mult mă iubesc. Ce vă ține aici, ce v-a adus acasă? De ce nu ați emigrat sau de ce nu emigrați de acum înainte?!

Mircea Cărtărescu: Este foarte simplu. Îmi convine foarte mult să fiu român. Nu mă deranjează absolut deloc. Nu cred că românii sunt inferiori altor popoare. Îmi place să trăiesc printre conaționalii mei și, dintr-un motiv foarte ușor de înțeles, în străinătate am un fel de sentiment de ilegitimitate. Te simți într-un fel ilegitim sau cel puțin așa m-am simțit eu în anii lungi în care am trăit în alte părți. Am simțit că sunt poate privit cu suspiciune, am simțit de multe ori acel bias de care se zice, o ușoară discriminare, o ușoară desconsiderare în momentul în care s-a aflat că sunt român, cum se întâmpla în anii '90, când știți foarte bine că românii aveau un nume foarte rău, pentru că în Occident ajunseseră, în primele eșaloane, oameni răi de la noi, care făcuseră României o reclamă foarte proastă, ca să spun așa. Lucrurile au continuat ceva mai bine, după părerea mea, în anii 2000 și, până la urmă, această impresie s-a mai estompat.

Dar m-a tentat și pe mine câteodată să rămân în străinătate, odată chiar foarte amuzant și dramatic în același timp. Eram în Statele Unite - am avut în 1990 o bursă de trei luni în Statele Unite. Și acolo, prietenii mei, cei mai mulți scriitori sau gânditori de origine română, m-au înconjurat, m-au primit foarte bine, mi-au pus la dispoziție o slujbă foarte bună, deci aș fi putut rămâne fără niciun fel de problemă. Iar când am plecat în ultima zi, pe aeroportul JFK, am scos un quarter, o monedă de 25 de cenți, și am dat cu banul. Eram atât de nehotărât, nu știam ce să fac, pur și simplu! Și-am zis: orice s-ar întâmpla, fac așa cum decide soarta. Am dat cu banul și banul a căzut pe partea României. Nu știu cine aș fi fost dacă ar fi căzut banul invers, nu știu cine aș fi fost acum. Aș fi fost o cu totul altă persoană. Nu știu dacă mi-aș mai fi scris cărțile, nu știu dacă ne-am mai fi întâlnit față în față, în seara aceasta...

Există o povestire foarte frumoasă a lui Henry James în care un tânăr stă în fața unei uși de instituție și se întreabă ce să facă: să deschidă ușa și să intre la directorii lui? Sau să nu intre? Și, până la urmă, se hotărăște să intre. După 20 de ani, doi oameni extraordinar de diferiți se întâlnesc. Unul era un cerșetor, celălalt un miliardar. Cei doi erau, de fapt, același ins, dintre care unul se hotărâse și intrase, iar celălalt nu intrase. Nu știu care era cerșetorul și care miliardarul, dar vreau să accentuez cât de mult te schimbă fiecare hotărâre din fiecare zi a vieții tale.

Sunt foarte mulțumit că am rămas în România, nu regret nicio clipă. Eu scriu în românește, n-aș putea să scriu niciodată în altă limbă. Și nu cred că sunt atât de desconsiderat România... Sigur că sunt și guri rele, iar în România oricine scoate puțin capul nu se poate să nu fie și tras de urechi. Cum se zice, trăsnetul nu cade pe văi, nu? Așa că eu m-am obișnuit. La început am fost indignat să fiu criticat în toate felurile, pe drept sau pe nedrept, dar acum m-am obișnuit și nu mai dau importanță atât de mare lucrurilor ăstora. Iar în străinătate am găsit, spre marea mea bucurie, oameni care realmente au iubit cărțile mele și le citesc cu mare pasiune. Din fericire, am beneficiat de o mare generație de traducători din limba română în alte limbi, iar cărțile mele și ale altor scriitori români au fost traduse în ultima vreme și mulți scriitori români se bucură de succes adevărat în

străinătate.

VIDEO: