Acasă e locul în care te visezi

Sunt tentată să cred că acasă este o coordonată nu doar geografică, ci și abstractă. Că, uneori, putem fi acasă într-o iubire de demult, într-o speranță curată sau în câte un vis. Iar faptul că visele noastre au inerții întinse pe câte o jumătate de viață ar trebui să ne fie nu prilej de mirare, ci de mare bucurie, dovadă miraculoasă că timpul se suprapune în felii abstracte, a căror așezare nu o putem înțelege cu adevărat în stare de veghe, ci doar în stare de dragoste, de mare dragoste, starea în care ne găsim cel mai adesea atunci când visăm.

În poveștile pe care le trăiesc dincolo de alunecarea peste marginile pufoase ale somnului, părinții mei sunt tineri, merg pe stradă ținându-se de mână, iar eu îi privesc cu adorație, știind că-mi vor fi pentru totdeauna liman de încredere și adăpost. Casa în care locuim e căsuța-vagon de pe strada noastră neasfaltată din Ploiești, o stradă care nici nu mai există azi, dar al cărei miros de păcură, praf și copilărie frumoasă au rămas impregnate în mine pentru totdeauna. Iar eu îmi adăpostesc propriii copii, pe Ilona, Victor și Iza, într-un timp fără vârstă, în care mi se îngăduie și mie să mă joc și să cânt așa cum se joacă și cântă și ei, astăzi, să îi povestesc tatălui meu nemuritor ce bucurii, ce revelații s-au mai năpustit peste mine și să-i spun mamei că-i mulțumesc pentru tot ce m-a învățat despre dragoste și despre frumusețe.

În acasa din vis suntem mereu cu toții, cei care ne iubim sau ne-am iubit cândva. Și, câteodată, într-o clipă de grație, ne e dat să retrăim miracolul și în viața reală, reîntâlnindu-ne pe câte un drum care ne amintește că timpul nu curge în ritmul secundelor numărate de ceas, ci în acela splendid al bătăilor inimii noastre care n-a uitat să iubească cu iubirea cea mare, cu iubirea dintâi, aceea de părinți, de bunici, de soră, de frate, de copii, chiar dacă își amintește asta numai în câte un vis în care se făcea că suntem, împreună, acasă.